Archive for mai, 2013


Despre IV


Imi continui ceea ce eu îndrăznesc să numesc o carte. O chestie, o măslină, o amantă uitată într-un dormitor ce nu îl mai posed, o debarasare de un trecut uneori ingenu, uneori sclipitor, prea adesea stupid de naiv. Însă în sensul necretinizat al cuvântului.
………………….
După vreo săptămână ajunsesem în faţa biroului decanului. Odată ce am făcut cunoştinţă cu el mi s-a părut un bătrânel simpatic şi deschis la minte. Nu semăna, în toleraţa şi boemia sa absconsă, cu mulţii încremeniţi în proiect alături de care am parcurs fade cursuri. Profesor de fiolosofie, avea ceva din spiritul creator al cărţilor pe care în mod cert, de-a lungul timpului, le parcursese ca să predea ceva din înţelepciunii lumii studenţilor săi. După o discuţie despre există şi existenţialism şi despre vieţuirea mea de până atunci, despre viaţa de student ori transformarea lumii într-un receptacul pasiv al agresivităţii, incidentul provocat de mine fu declarat închis, iar eu ieşii ca o basma curată din tocătorul asimetric al ierhaiei.
Pe hol, la o ţigară, remarc ceea ce îmi doream cu atâta ardoare şi vreme să văd. Ca să să fiu vulgar de sincer, văzusem femeia de care-mi fusese atât de dor fără măcar să o cunosc.
Mă simt, brusc, îndrăîgostit, până la răsuflarea ce-mi îngheaţă pe trahee, până la oaselecare încep să freamăte, să mişte într-u apăsarea aşteptării şi să se tâguie în mine.
Simt cum curgerea timpului se blochează undeva la nivelul ferestrei iar lumina mângâie spre invidia mea acea reflectare, hipnotic, tandru, în parfumul să de nemirosit pentru nările vulgului, întrându-i între plete şi alintându-se în dreptul coapselor ori lunecând până când clitorisul ei simte că viaţa împrimăvărată din jur vrea să o polenizeze cu miresmele lumii.
Şi mă simt singur, atât de singur, de stupid prosteşte de singur, încât toate reuşite-le-mi devin greu de suportat, ca un colier de căcăreze ce-mi împodopesc trupul făcându-mă de neacceptat pentru cei din jur. Încep atunci să mă urăsc sincer, din toată fiinţa, homuncul incapabil de a se dezlănţui deasupra propriei condiţii de târâtoare, orbit de uimitoarea explozie a luminii şi înfrânt de frumuseţea creată de amicul dumnezeu.
Îmi urăsc condiţia, îmi dispreţuiesc intelectul, îmi vomit soingurătatea.
Sunt cel mai singur individ, cea mai ascunsă hidoşenie, cel mai lăturalnic avorton care a umbrit degeaba cu răsuflarea sa inutila noutate divină a pîmântului. Grotescul este sângele meu, iar ochii mei neputinţă sunt.
Doresc să plec undeva, departe de mine, cât mai departe de mine, în peşterile de unde probabil am ieşi în lume, să fug acasă, dar îmi amintesc că eu nu am casă, nu m-am născut născut de fapt,nu exist, fiind umbra unei închipuiri, nu am fraţi sau prieteni, nu am iarbă sau câmp, nu am ape şi nici măcar un şarpe pe care să îl încălzesc la sân.
Nu mă am nici măcar pe mine, fiinţă posedată de tot ceea ce este în jur.
Condiţie în care căderea pare zbor iar nimicniia un uriaş.
Mă simt atras înauntru unui hău al meu în care sfâşierea, dezintegrarea, agonia sunt pereţii, iar moartea spoaţiul pe care îl respir
Simt, ca nişte lupi flămâmnzi, morţii urlându-mi în spate, simt chinul lor deformându-mi până la apocaliptic carnea solzoasă. Mă îngrozesc de mine şi mă tem să mă cunosc.
Sunt monstrul născuit pentru a arunca prima piatră în Isus.
Sunt sinucigaşul veşnic bletemat să rătăcească pe mările pustii ale graniţelor fără de sfârşit dintre lumi.
Sunt leprosul ce duce cu sine agonia mulţimii şi târfa care îşi face templu din sexul mamioferelor.
Departe de iertarea, adâncit în păcat, izolat mă aflu. Zidurile lumii sunt pereţii cuştii de sticlă de unde, dopat cu medicamentele visului, încerc să evadez. Faptul că vâd prin sticle goale lumea existând într-o juisare de fericite feţe î-mi dă iluzia libertăţii. Şi nu pot să vorbesc căci numai eu mă cunosc cu adevărat, iar adevărul este trist iar cel spus de mine de nerostit aşa cum de neimaginat este chinul pe care îl târăsc sisific în fiinţa mea.
Sunt cel mai singur om, cea mai uitată plantă, cel mai pierdut vierme, cel mai adânc îngropat cadavru, cea mai dispreţuită înjurătură adresată vreodată.
Sunt atât de izolat încât singurătatea îmi cere un loc de refugiu şi mi-e atât de dor de tine încât am uitat de ce exist în acest joc, mă trezesc spunându-i brunetei misterioase.
Ea se uită mirată. Îngheţ, dar şansa îmi surâde odată cu ea. Hai să bem o cafea, îmi spune. O iau de mână şi plecăm pe o terasă unde începem să vorbim despre noi.
Îi arăt lumea, îmi povesteşte universul ei, şi mai sunt atâtea de spus. …Ne depărţim seara târziu. Din fericire uit să o întreb cum o cheamă său unde stă. Prea plină de perfecţiune clipa fuse.
Nu-i nimic, a doua zi o caut la aceaşi oră şi în acelaşi loc.
Ne regăsim. Faliţi şi revoltaţi, într-un univers apăsător prin foamea indusă a stomacului devorant, acest atribiut magnific al sărăciei, cu sudoarea cercului încă dement al urmaşilor dospiţi ai comunismului, plini de ei, fiţe şi, bani publici furaţi şi curve, capitalişti de mucava, moralişti de duzină şi specialişti în mizeria noastră, a căror reflxie încă vibrează acut în ochii mulimii şi în iarba fumată de progeniturile lor, ne construiam o oază apărată magic de cuvintele preludiului, sorbind împreună din aceaşi sticlă sau din aceaşi cafea dulceag-leneşă a agoniei.


Iulian Rinder
Tăierea pădurilor nu reprezintă o noutate. Şi gurile miliardarilor trebuie să ,,haleşte” ceva. Noutatea o reprezintă declaraţia unui primar din oraşul generator al revoluţiei ce spune cu nonşalanţă că ,, Plopii sunt pomi aflati pe o lista de arbori neagreati în Uniunea Europeana, sunt arbori care au toxicitate, drept urmare, în timp, aceştia trebuie să dispară.”
Consăteanul meu, care nu a fost niciodată vocal ca Adi Minune şi nu a fost un Salam al culturii şi nici nu a jucat vre-un rol de Guţă al cartieristelor nefericite în amor, Eminescu Mihai, a spus că ,, Pe lângă plopii fara soţ/ Adesea am trecut;/ Ma cunosteau vecinii totii / Tu nu m-ai cunoscut”. Probabil nu l-au cunoscut vecinii şpăgari din instituţiile publice prea uşor vândute.
Pentru că, ca şi susţinător al Europei, ca şi organism şi motor al civilizaţiei, sus semnatul nu a priceput o iotă din faptul că prostituţia, acest fenomen generalizat la cote absurde în România, trebuie ascuns sub preşul integrării. Nu printr-o legislaţie care să admită un adevăr trist şi vizibil de la mica publicitate până la tabloidele de succesuri pline de titluri oloage şi poze care sfidează Hustler, ci dintrun fariesim ideologic ce bate câmpii cu bâta deontoloagă.
Nu am priceput de ce suntem forţaţi propagandistic, deşi suntem o ţară foarte săracă, să cotizăm mai mult decât primim. Doar pentru că la noi există corupţie? Care ar fi noutatea?
Nu am înţeles de ce discriminarea trebuie să fie strict pozitivă. Astfel, dacă eşti un majoritar oarecare, te afli mereu ultimul pe listă. La fel, nu am priceput niciodată foarte clar de ce justiţia este independentă doar faţă de cei ce nu se află la putere iar (r)romul nu este doar o băutură ci un motiv de a fi înjuraţi pe toate canalele mass-media occidentale că unii arucă cu copii în jandarmii lor.
Poate sunt eu mai lipsit de înţelegere. Sau mai retardat!? Sau mă privesc alţii, cu ochii strict lipiţi de amărăşteanul meu portmoneu, drept un retardat pentru amă încovoia cu tate şi texte?
Dar ceea ce mă deranjează teribil, până la ultimul citat din Eminescu, este de ce Uniunea amintită are treabă şi cu plopii?
Că au luat micul românesc şi l-au jignit adeseori, în direct – mai avea puţin eroul grătarului mioritic şi ajungea la Breking Newss şi pe CNN – susţinând că e mai dolofan ca hamburgerul şi mai plin de bicarbonat decât au E-urile din diverse chifle cu pretinse bucăţi de carne, pot să înţeleg ca propagandă. La naiba. M-am născut pe vremea când s-a dorit creearea ,,omului nou” şi tot atunci timp de trei ani regimul a sărbătorit 2055 de ani de la înfinţarea primului stat Dac centralizat. De aceea mi se pare firec că Băsescu, Iliescu sau Udrea sunt în viaţă.
Ceea ce nu pricep este de ce propagandiştii Uniunii sunt mai nedezvoltaţi intelectual decât activiştii lingăi ai fostului partid unic. Sau cum ar spune psihologii, sunt ,,mai speciali”.
De aceea, dragilor, birocraţi cu mâneci scurte şi profitul major, coordonatoprilor UE, mă provocaţi să amintesc şi de poemul lui Nichita Stănescu, dacă tot îl defrişaţi pe Eminescu. ,,Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ si ti-aş saruta talpa piciorului,/nu-i aşa ca ai şchiopata puţin, după aceea,de teama să nu-mi strivesti sărutul?

Se pare că nu dragă U.E. Am impresia că ai trece peste sărut cu tancurile sovietice reciclate. De dragul integrării financiare.
De aceea închei tot din Eminescu ,,Caci azi le semeni tuturor / La umblet si la port, /Şi te privesc nepăsator /C-un rece ochi de mort.


Mă deranjează deja, ca o migrenă apăsătoare, acustico-vizuală, nevoia unor retardaţi de a mă şi de a ne salva. Pe mine. Personal. Dar şi pe toţi ceilalţi. De parcă am fi cufundaţi mereu într-un hau al incapacităţii proprii.
Deşi aceşti parveniţi ai clipei nu mă cunosc, nu ne cunosc şi nu vă cunosc, îşi asumă public salvarea noastră. În ansamblu, la kil sau la pet, pe bază de loc, regiune sau naţiune. În funcţie, mai ales de context.
Bunăvoinţa lor, determinată de aroganţa financiară, de prea plinul bancar, creat pe baza căpuşării banului public, mă umileşte, logic, ca cetăţean. Pentru că ei sunt genul de indivizi care te ajută sufocandu-te cu perna în casa ta. Sau, practic, cu taxele si impozitele. Atunci când parvin la putere.
Pentru că aceşt gen de indivizi nu ajung, prin merite proprii acolo, ci parvin mereu. Sunt eternii deontologi publici ai… trădării. Deşi poate părea o contradicţie în termeni ceea ce spun, pe ei nu îi deranjează. Pentru că nu cunosc definiţia şi etimologia cuvintelor ,,deontolog” sau ,,tradare”. Singurele expresii pe care le cunosc sunt legate de ,,reformă” ori ,,restructurare”când discută public, şi de ,,ce comision primesc” când discută în particular.
Sunt practic nişte suţi ascunşi în palate lor kitschos provocatoare, care-ţi vând iluzia unei zile mai bune de mâine pe banii cotizaţi de tine azi.
De la Nero sau Caligula până la Stalin, de la Hitler şi Hodja – acest Băsescu postbelic din Albania care a ordonat inventarea radioului cu o singură recepţie, cea oficială, a partidului-stat – şi Ceauşescu, toţi aceşti epigoni au dorit să ne vândă, ca nişte maieştrii ai iluzionismului, ziua de azi pentru un viitor luminos în posibila zi de mâine.
Pentru că nimic nu se compară, pentru excrocii puterii, cu bucuria amanetării unor mărgele populist-verbale către mulţimea nevinovată contra unor fonduri uriaşe. Nimic nu contează pentru aceşti aroganţi ai inculturii agresive decât minciuna spusă cu zâmbetul pe buze în folosul poşetuţei amantei.
Veninul lor este instinctual. Dar este şi un artistic fapt al morţii pentru cei ce acceptă acest surogat al adevărului. Pentru că ceea ce ne vând, ca nişte infractori ai portmoneelor, aceste pretinse virgine ale puterii şi trădării sunt doar nişte facturi de bordel unde fiecare matroană politică a banului public ni-l transformă pe acesta în poşete şi tocuri roz de ,,întrajutorare” a amantelor, ori în vile pentru copii, nepoţi sau soacre şi ni-l prezintă, ulterior, public, nouă, clar pompieristic, ca pe un ban virtual pe care îl vom, nu primi, ci doar privi în promisiunile lor.
De aceea considerăm că într-o ţară a prostituatelor asexuate doctrinar, lipsită de fondul legislativ şi firesc al normalităţii, dar cu verbul deschis către marele licurici şi cu dosul iubirii către maneii autointitulaţi mondiali, dar doar banali, atotputernici în gradiniţa civilizaţiei, riscăm să devenim un joc de macaci ce fug după banana ce se află după gardul lumi civilizate.
Asta poate şi pentru că salvatorul gradinii zoologice ce tindem să devenim este un marinar de baltă făcut din micţiunea beţiei unei naţiuni ce ajunge să devină o populaţie fără scop.
Iulian Rinder