Nu aveam să-l împușc niciodată pe scornitorul în căcatul stalism-leninismului totalitar din Scornicești, zis Piticanie-PuliNicoTanie Ceaușescu, cunoscut în memoria istorică drept Pelticu Helicopteristu ( dixit dl. Pițu ). Avea să o facă un activist de-al lui, un prim secretar de partid, împreună cu o gașcă de securiști-puciști.
Deși moartea geniului din Carpați și a savantei lui de renume mondial în materie de vândut semințe în gări și studiat căprari în poziția capră avea să semene cu înjunghierea porcului ideologic de Crăciun, m-am bucurat atunci (ne)creștinește de faptul că loviți de tsunamiul istoric aveam să ne întoarcem în rândul țărilor cu o evoluție normală, cu neajunsurile lor dar și libertățile pe care măcar le presupune.
Pe zâmbărețul activist de partid ce urma să preia puterea cu suportorul fățiș al gunoialelor de din sistem, securiștilor lacomi, imprimați de lipsa dumnezeirii și a oportuniștilor fără frontierele pământului și granițele omeniei, nu aveam să-l urăsc sincer, pur, doar în disprețul ce i-l acordam cu benevolență o singură dată – în timpul naivei golaniade, dar niciodată cu acea constanță a mâniei subversive, precum pe predecesorul său.
Era prea meschin în gândire, prea lemnos în limbaj, prea găunos în promisiuni, prea zgârcit cu puterea, prea mărunt pentru o schimbare atât de mare ca să reprezinte altceva – dincolo de rapturile asupra economiei pe care le tolera tacit sau a corpupției pe care o cultiva stalinist precum colhozurile sovieticii – decât un fel de activistu-prostu-emanatu-nostru ……………. ciuca bătăilor de joc între prieteni.
Avea însă el, cu e mic, să devalorizeze, prin perpertuarea și radicalizarea mediocrității și șarlatanismului la nivelul (b)elitelor conducătoare, ideea de popor, astfel încât prin aportul său de netăgăduit să fim consideriți scursursa europei cu o identitate îndoielnică, unicii țigani urmași ai Romei antice, rromi de mahala nu români ai Coloanei antice.
Din sclavii comunismului ajunsesem, cu ajutorul unor obsedați de putere, ca imagine, borfașii occidentului. Cei care între două camioane de lucruri uzate date de pomană și un tir cu pui congelați în urmă cu x-ani ani, ne mai confiscau câteva tone de mândrie națională sau mai aruncau ceva bombe în curtea vecinilor ca să ne învețe regulile de aur ale capitalismului traficat la granița de est și poleit cu genomul feței umane.
De aceea, sesizând încă adolescentin atunci , zdrăgănitoarea trecere de la un tip de plecăciune la alta am închinat o odă – ah! ce-aș vrea să le-o dau – manifest conducaturului occidental….
noi nu mergem la mare
noi vedem muntele în calendare
noi avem magnificul drept
de a crăpa de foame și
frig
de a primi cu generozitate, ca niște oi, moartea și jucăriile sale
precum
bombele în casele noastre
între jucăriile copiilor noștri și
muie
pe post de ajutor umanitar.
noi
suntem cobaii estului marxist
umiliți pe piața de curve cu heroina-n sânge și ochelari pe nas
a experimentatorilor lumii bogate.
am trecut de la dreptul de a aplauda la acela de a tace
fericit destin
mirabilă foame
admirabilă victorie a banului convertibil asupra fratelui încătușat în dogmele
leniniste
când
în closetele Casei Albe și în bodegile de pe Wall Street
în nazismul trensexual de la Berlin
ni se mai dă voie
cu largețe imperială
să ne sinucidem după bunul plac.