Cavalerii stafidiți ai foamei mlaștini rătăcitoare sunt.

Sabia lor ne arde măruntaiele, sigiliul tumefiat și-l impregnează în ochii noștri.

Suntem niște sclavi oribili, purtați de lanțurile sale către cele mai necruțătoare, cele mai abominabile fapte îmi spune bătrânul pușcăriaș boschetar ce locuia într-un fel de grotă, o jegoasă gaură de canal părăsit.

download

Împreunate, jenant de diamantine cuvinte, chinuitor de actuale. Spectrul trădării bolșevice ne lăsase moștenire spectrul foamei.

Mi-o spunea locuitorul din canal cu greutatea unei mare părți de veac irosit și a peste douăzeci și opt de ani de pușcărie.

Molfăia o bucată de pâine acră de la mucegai. Bea țuică.  De rahat cu blană. De pufuiacă.

Ai băut vreodată țuică făcută din pufoaică? Nu? Ia și gustă. Merge, nu? Pe atunci fomea ce-mi rodea măruntaiele era pentru o femeie.

Orbit de gelozie l-am ucis pe șeful de post. Oricum era un mitocan ce regula cu forța muierile celor trimiși în închisoare sau la Canal – beneficiind de protecția oferită de turnătoriile ce le făcea la partid.

Un gâscan umflat și greoi la minte, putoare scârbavnică  care-și turnase frații și-și omorâse de inimă rea părinții forțându-i să intre la colactivă, luându-le, el, fiul lor, pâmântul cu forța. Numai că a mea se futea cu el de curvă rea de muscă ce era. Așa că l-am omorât, apoi m-am dus acasă, m-am regulat bine, am băut, apoi i-am luat și ei gâtul, iar apoi m-am predat.  Am ieșit de la bulău cu puțin timp, vreo doi ani, doi ani și ceva, înainte de ce o fi fost în decembrie.  M-au luat milițienii și m-au trimis undeva la o uzină să lucrez.

Acolo mi-a fost bine. Locuiam la cămin, mâncam la cantină, era rai, ce mai. Numai că după ce l-au împușcat pe conducător am fost primul pe lista de disponibilizați. Cine mai ține un fost criminal?

Mi-am pierdut și masa la cantină și locul în căminul de nefamiliști. Am rămas pe stradă, puținii bani pe care-i aveam terminându-se iute. Chefuri, curve, gazdă, chestii omenești. Rapid, ți-am zis, am rămas pe stradă.

Toamna se-ncheia prea repede, începuse iarna, crăpam de frig, dârdâiam de foame. În vara ce trecuse am dormit pe bănci, în parcuri sau aiurea, dar iarna nu se putea. Am stat în miezul întunecat al nopții când doar gerul lucea sfidător prin tot felul lifturi, dar veneau proprietarii din bloc și mă scoteau în șuturi afară. Așa am găsit acest canal. Nu-mi fusese frică, mai rău ca în pușcărie nu era. Bașca ieșeam când vroiam. Ce strică să ai șobolani? De câte ori am mâncat rozătoare din astea, să fii tu sănătos. Gândacii însă nu i-am suportat niciodată.  Am spray.

Din ce trăiesc acum? Păi mai mult din mila studenților, da-le-ar Dumnezeu sănătate.  Și-mi mai dau și bani de băut de fiecare dată. E destul să merg pe terasele unde stau ei și uneori rămân pe acolo o zi sau două. Că deși-s bătrân și tăvălit prin iad de multe ori încă mă țin băierile. Unii îmi aduc mîncarea trimisă de părinții lor iar alții haine pe care nu le mai poartă.

Ce să mai cer de la viață, că am o bătrânețe liniștită. Hai bea, nu te sfii. E din rezerva mea pentru prieteni.

Iau o dușcă apoi încă una. Și încă una. Din rahat. Specialitatea casei.

Fac câteva poze, căci moșul este de acord și de bucurie îți aranjează prăfuitul păr albit de avalanșa nenonorocirilor și-și îndreaptă ținuta și hainele mototolite.

Când ies din cocina umanizată trag puternic aer curat în piept.

Murdăria, praful din jur mi se pare inexistent, jegoasele străzi scliptor de curate, praful omniprezent bulbi aurii. Trag iar aer în piept ca un răcan scăpat de planton.

Mă așteaptă botezul cuvântului și am emoții.

Reclame