Nu puteam vorbi oricum despre ea.

Liniștea albăstruie de deasupra sufletului meu era.

Un fel de oază cu miros exotic, cu scoici mari în care, în serile ploioase, își caută, fremătândă, cu mugurii sânilor revoltați de biciurea ușor aspră a obraznicilor stropi, ascunziș.

download

Secerișul practicat de milenii reprezenta, în mod cert, o formă de religiozitate, un ritual închinător, cotropitor, adus ei.

Sigur, cei mai mulți nu știau – sau cel puțin așa lăsau impresia – dar eu, copleșit de vânturarea-mi tânguitoare prin lume, o înțelesesem imediat.

Era ca și cum, culcândute-n în  pre- pârguirea lor cu Sharone Stone, Julia Roberts sau Marlyn Monroe le-ai fi întrebat, cu glas de bărbat turbat, sugrumat de gâfâirea acestora ascuțită ca un riff de rock dacă nu cumva au un bilet de tramvai până în centru.

Discret ea își lăsa amprenta organic asupra lucrurilor, înviindu-le.

Rotocoale de tandrețe scăpărau mâinile ei, copleșind albastrul banal al cerului ori purpuriul împiedicat al așteptării cu un freamăt peste care bărbații nu puteau trece oricum, juisând încordați în interiorul clipei în care vederea lor anodină căzuse pradă roșului carnal împlinit al buzelor ei.

În copleșitul bocet al imaginarului colectiv ea fusese cert prima femeie pe care onanicul Dumnezeu a zămislit-o, sătul să trăiască în puterea masculină a creației fără arome descătușătoare.

Ea nu reflecta lumina, căci egoistele raze se opreau pe pielea sa ca o spermă mângâietoare  pentru a-și găsi catifelata odihnă în țesuturile-i mereu voluptoase. Despre ea trebuia să se vorbească altfel, inflexiunile gândirii suferind acute modificări date de tonalitatea verbului din colonia ei de îngeri.

Între îngerii de dincolo de râu

Între apele de dincoace de tăcere

Ea

Era o oază așteptând în fremătare,

Liniștea

Ca un vuiet ciudat o învăluia din toate azimuturile

Ducând mirosul ei de insulă verde albă

Acolo, tocmai acolo, până acolo

Lângă îngerii sechestrați în nemurire.

Însetat

Pe limbile albastre ale dragonului ce-și îndoia

Talazurile-n jurui

Copios degustam adânca-mi melancolie:

O! prea sărat este gustul meu, prea sângerie-mi chemarea

Dragonul mării înspumate

Mă linge țanțoș, în sinea-i aducându-mă.

De cealaltă parte a autostrăzii

Dincoace de chiverniseala lumii

Un rug verde – alb era

Reclame